Educarea obligatorie?

Copii mici sunt capabili sa se bucure cu adevarat de propria existenta si de viata pentru ca detin secretul innascut al fericirii: reactioneaza autentic si spontan, sunt ei insasi, nu poarta masti, nu se prefac, sunt puri si plini de iubire. Din pacate pe masura ce cresc sunt dezvatati de aceste atributii in favoarea disciplinarii.

Bucuria si inocenta lor autentica este de scurta durata pentru ca intervine educatia si socializarea care inevitabil produc o ruptura in fiinta, fapt de care foarte putini adulti sunt constienti.

Metodele de educare sunt bazate pe rasplata prin lauda si apreciere cand copilul actioneaza cum vor parintii si pe pedeapsa si mustrare cand el nu se comporta dupa asteptarile si normele societatii.

Din cauza faptului ca in primii ani de viata cea mai mare nevoie este cea de iubire, copilul dezvolta strategii uimitoare pentru a obtine aceasta conectare emotionala. Incepe astfel sa se muleze dupa conceptiile parintilor pentru a obtine afectiune si isi pierde tot mai mult identitatea si integritatea.

Nevoia de iubire si aprobare primeaza chiar si nevoii de hrana iar vazand ca aceasta necesitate ii este satisfacuta pe deplin doar daca asculta si “este cuminte”, copilul incepe sa se conformeze, chiar daca acest lucru creeaza in el o mare discrepanta.

In acest fel incep toate problemele emotionale cu care ne luptam tot restul vietii de adult.

Este foarte important de stiut ca sanatatea emotionala este baza unei vieti fericite iar primele experiente in viata unui copil sunt strict de natura emotionala. Toate relatiile se intampla la acest nivel iar din aceasta cauza aici se produc si cele mai mari daune.

Daca mediul emotional in care creste copilul nu este sanatos, esenta fiintei lui va deveni bolnava. De aceea educatia ar trebui sa se concentreze pe ingrijirea si cultivarea emotionala a copilului.

Din pacate educatia nu se axeaza pe importanta

sentimentelor . Prioritara este corectarea comportamentelor “gresite” si "rele" si nu depistarea cauzelor acestora.

Intentia principala a parintilor este de a avea un copil “cuminte”, “bun” si “ascultator”, nu de a creste un adult sanatos din punct de vedere emotional si spiritual. Ingrijirea si cresterea standard implica de obicei hrana, imbracamintea, grija fizica, avantajele materiale si teoriile despre morala.

In opinia mea este o greseala majora ca nu invatam copii cum sa faca fata emotiilor negative, cum sa le inteleaga, sa le accepte si sa le integreze. In schimb ii fortam mai mereu sa le reprime.

Majoritatea parintilor reactioneaza cu pedepse si mustrari de genul: “Nu-i voie, fi cuminte, asta nu se face, sa-ti fie rusine, ce zic vecinii?, nu mai vreau sa aud asta, nu mai vreau sa faci asta”, etc. Prin asta nu fac decat sa forteze copilul sa suprime tot ce nu este binevenit sau binevazut de ei.

Cele mai grave greseli in educatie sunt respingerea, critica si desconsiderarea emotiilor negative. La fel sunt si dezaprobarea, trivializarea si ignorarea lor.

Cei mai multi parinti nu ofera copilului ghidare, nu il invata cum sa treaca prin, si de emotiile negative. Nu il invata cum sa se descurce cu un sentiment neplacut. Pur si simplu dau copilului de inteles ca o emotie sau o reactie “negativa” (in opinia lor) nu trebuie sa existe.

Acest lucru este insa aberant pentru ca din moment ce acel sentiment apare, el desigur ca exista si ca este cat se poate de real. Iar faptul ca ii transmitem copilului ca nu are voie si nu este “bine” sa simta asa (adica sentimente de furie, invidie, agresiune, frica, etc.), nu va face altceva decat sa ii distruga increderea in sine si in ceea ce simte si sa creeze in el polaritate. Va simti rusine, dezaprobare, tristete, va crede ca ceva nu este in regula cu el, se va simti neinteles, parasit, se va inchide in el, va pierde conexiunea cu el insusi si nu va mai reusi sa se conecteze nici cu alti oameni.

Alte urmari vor fi desigur bolile, izolarea si incapacitatea de a dezvolta relatii sociale sanatoase.

Ca adulti, acesti copii vor continua sa fie incapabili de relatii interumane, ei vor ajunge in relatii de codependenta, vor dezvolta frica si in acelasi timp nevoia obsesiva de altcineva care sa ii faca fericiti si care sa ii aprecieze. Nu se vor iubi, nu se vor respecta si nu vor avea incredere in ei.

Cand emotiile copilului nu sunt luate in considerare sau sunt respinse de adult, copilul va incepe sa aiba mai multa incredere in opinia parintelui decat in ceea ce simte el. Astfel isi pierde increderea in sine. Copilul incepe sa creada ca nu are dreptul de a simti ceea ce simte de fapt, iar concluzia pe care o va trage este ca ceva este in neregula cu el. Ca adulti, ei vor recreea relatia cu parintii si vor cauta mai mereu aprobare si apreciere de la alti oameni.

In societate avem modele stricte care ne spun exact cum “ar trebui” sa ne comportam si sa simtim in anumite situatii. Daca nu simtim in acel fel, tindem sa credem ca ceva nu este in regula cu noi. Suferim cu totii din aceasta cauza si am ajuns in aceasta situatie doar pentru ca in copilarie, in repetate randuri, nu ne-au fost validate emotiile.

Aceasta este si cauza principala a fricii. Frica este cauzata de dubii si de neincredere in sine, iar ca sa scapam de frica facem tot posibilul sa ne distragem atentia de la persoana noastra si de la ceea ce simtim. Toata industria distractiilor este cladita pe aceasta frica si mizeaza pe ea iar noi suferim asa de mult incat acceptam orice fel de distragere doar ca sa reusim sa uitam de noi si de suferinta ce nu am invatat sa o infruntam.

Din pacate in acest fel ne compromitem viata, integritatea si potentialul iar frica si suferinta sunt doar reprimate, ele nu dispar. Ajungem in relatii de cuplu disfunctionale, nu mai suntem capabili de conectare cu ceilalti, nu suntem capabili de iubire si ne tradam intruna pe noi insine.

Sa fim constienti de faptul ca in mod natural copii sunt fericiti, liberi si plini de iubire neconditionata. In loc sa ii modelam pe ei dupa constrangerile societatii noastre, ar trebui mai degraba sa invatam si sa ne inspiram noi de la ei! Am avea multe de castigat!